Primaria Leşu - www.primarialesu.ro

Judetul Bistrita Nasaud


Sistemul de Informatii Schengen II

Datini şi obiceiuri ale leşenilor

Şezătoarea | Claca | Nunta | Naşterea şi botezul | Înmormântarea

Dintre obiceiurile şi ceremonialele care se mai păstrează încă în comună, amintim: nunta, botegiunea (botezul), obiceiurile de înmormântare, obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă, sâmbra oilor, sânzâienele, şezătoarea, tercul, claca şi berea. Unele din acestea sunt practicate tot mai rar în ultimul timp, altele chiar au dispărut, astfel că o descrierea lor a fost posibilă numai din relatările unor oameni mai vârstnici: aşa cum sunt obiceiul cununii, cel al sânzâienelor, furatul porţilor.

Şezătoarea

Printre cele mai frumoase datini păstrate încă la loc de frunte în comună se numără şezătorile. În serile lungi de toamnă târzie şi de iarnă, când somnul nu te cearcă la culcarea soarelui, tineretul se adună într-o casă mai încăpătoare, împletind munca cu elemente de veselie, într-o atmosferă plină de glume, doine, cântece şi jocuri. Fetele vin cu furca în brâu sau cu alte lucruri de mână, iar feciorii deseori îşi poartă fluierul după curea, veselindu-se la momentul potrivit, după cântecul acestui instrument.
Şezătorile încep toamna târziu, după ce se termină toate muncile câmpului, ţin toată perioada Postului Crăciunului şi se continuă în Câşlegi, până în preajma începerii muncilor de primăvară. În şezătoare muca este îmbinată cu petrecerea, deoarece aici se spun noutăţile satului, snoave, poveşti, ghicitori, se cântă, se practică diferite jocuri tradiţionale, iar de cele mai multe ori se termină cu joc, după melodia cântată, de obicei, la fluier („trişcă"), leşenii fiind trişcaşi recunoscuţi.
Şezătoarea la Leşu se păstrează din timpuri străvechi, când femeile şi fetele torceau lâna şi cânepa la lumina opaiţului sau lămpii şi se încălzeau la focul din vatră. Pentru a lucra mai cu spor şi a face economie de „naft", fetele şi femeile din jur se adunau în casa unor bătrâni sau a unei văduve, pe care îi ajutau ducând petrolul pentru lampă, lemne de foc sau chiar alimente: lapte, ouă, făină de mălai, slănină, brânză, dacă familia respectivă era mai nevoiaşă.
În general, şezătorile erau mixte, formate din fete, neveste, femei bătrâne şi feciori, dând prilejul fetelor să înveţe multe lucruri de la cele mai în vârstă. Şezătoarea avea, aşadar, o valoare de iniţiere şi era organizată pe grupuri de case mai apropiate.
Astăzi numărul şezătorilor a scăzut şi sunt mai mult şezători de fete şi feciori, alături de care mai participă şi neveste tinere.
Dacă înainte şezătoarea se organiza într-o casă de oameni nevoiaşi, astăzi şezătorile se ţin la case dotate cu televizor, casetofon şi radio, iar fetele şi nevestele cos mai mult goblenuri, fac dantelă, croşetează şi foarte rar mai torc. În rândurile ce urmează o să încercăm să prezentăm şezătoarea în forma sa tradiţională.
Până veneau flăcăii fetele aveau grijă să facă ordine în casa de şezătoare: ştergeau sticla la lampă, puneau petrol în ploscă şi rânduiau lăviţele şi scaunele în care îşi înfigeau furca de tors. Se străduiau apoi să lucreze cât mai cu spor, pentru a-şi dovedi hărnicia în faţa flăcăilor. Cum în sat erau mai multe şezători, de multe ori feciorii întârziau. Ca să le treacă mai uşor timpul şi să aibă spor la lucru, fetele şi nevestele cântau cântece nostalgice sau satirice, aşa cum este acesta:

„Ce sară-i în astă-sară
Da-i sară de şezătoare
Fete-avem, ficiori n-avem,
Ne-om face vo doi de lemn
Cu picioare de turjăni
Şi i-om mâna la feţăni
Ş-or gâni că-s lătureni.
Că ficiorii ni s-o dus
La şezătoarea din sus.
Ca' acolo-i casa de bârne
Şi-s fetile mai bătrâne.
Aicia-i de uiele
Şi-s fetele tinerele."
Top

Claca

Dintre obiceiurile foarte vechi legate de munca în gospodărie se mai menţin şi astăzi „clăcile", ca forme de întrajutorare în muncă. Acestea se desfăşoară pe tot parcursul anului. Amintim clăcile de: cosit, gunoit, desfăcut porumb, colectat lână, prăşit, secerat, cărăuşit (mai ales atunci când omul îşi construieşte o casă). La unele dintre ele s-a renunţat, dar majoritatea au rămas, ca semn al solidarătăţii săteşti, ca formă de întrajutorare, dar şi ca prilej de destindere şi veselie după munca efectuată. Cea mai îndrăgită şi mai plină de fast era claca de secerat, în urma căreia se împletea din cele mai frumoase spice de grâu, o cunună, care era adusă în sat cu cântece şi alai, udată pe drum de flăcăi şi adusă la casa gospodarului, unde urma jocul şi veselia ce ţineau până în zorii zilei.
Obiceiul cununii - era unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, deoarece ţarinile din jurul satului erau, cu ani în urmă, pline de holde de grâu, orz, avăz sau secară, iar seceratul era efectuat doar cu secera, manual, fiind nevoie de mulţi secerători pentru adunatul acestora. Cununa, simbol al hărniciei şi rodniciei pământului, este adevăratul ceremonial al recoltei. Gospodarul care avea mai mult grâu de secerat („un om găzdac") făcea clacă, chemând fetele din sat să secere gratuit, de obicei o jumătate de zi. În general, claca se organiza unde era fată de măritat sau fecior de însurat, fiind prilej de ajutorare şi petrecere, dar având şi rol de a pregăti formarea unei noi familii. Fetele îşi chemau şi drăguţii, care legau snopii, îi adunau şi îi puneau clăi. După ce terminau de secerat, fetele alegeau spicele cele mai frumoase şi împleteau o cunună. Se alegea apoi, dintre secerătoare, o fată, cea mai frumoasă şi mai vrednică, care trebuia să ducă cununa, pe cap, până la gazdă acasă. Ea era fie drăguţa flăcăului gazdei, fie una dintre neamurile gazdei, fiind dinainte numită de gazdă să aducă cununa. Fata, întruchipând rodnicia câmpului şi perpetuarea speciei umane, trebuia să fie curată ca o mireasă:

„Cine duce cununa
Curată-i ca lumina".
Cununa, ca obiect ritual, reprezintă puterea pământului de pe care s-a strâns recolta şi implică posibilitatea refertilizării magice a acestui pământ: pentru aceasta cununa trebuie purtată de o fecioară - reprezentând idealul de puritate - şi trebuie udată, iar sămânţa ei trebuie amestecată cu sămânţa care va fi aruncată pe ogor în următoarea perioadă de vegetaţie.
Spre seară, fetele porneau cu cununa spre sat în alai, în faţă mergând fata ce purta cununa, urmată de restul fetelor, cântând tot timpul drumului, pe o melodie doinită, „horia cununii", până ce ajungeau la gazda clădi. La porţi, sătenii admirau secerătoarele, iar flăcăii ieşeau cu cofele şi udau cununa. Fata care purta cununa trebuia să se învârtă în aşa fel, încât să nu fie udată pe haine. De cele mai multe ori erau udate şi celelalte fete, motiv de distracţie pentru toţi.
În cântecul fetelor era marcată munca stăruitoare pentru seceratul holdelor grele, precum şi abundenţa recoltei.
„Dimineaţa ne-am sculat,
Pe obraz că ne-am spălat,
Secerea-n mână-am luat,
Şi la holdă-am alergat,
Holdă mândră-am scuturat,
Ficiorii snopi o legat.
Secerat-o fetile
Holdă ca păretile.
Fetile o săcerat
Feciorii clăi o-nşârat.
Aşa-s clăcile de multe
Ca oiţăle pe munte;
Aşa-s clăile rânduţ
Ca cătanile-n şâruţ
Aşa-s clăile-nşârate;
Ca cătanile-n parade".
Top

Nunta

Omul străbate, cum se ştie, dela naştere până la nefiinţă un itinerar exprimat în etape existenţiale, parcurgând succesiv fazele copilăriei, adolescenţei, căsătoriei, maturităţii, senectuţii. Nunta este un eveniment de cea mai mare însemnătate în viaţa omului, a cărui desfăşurare presupune un complex de obiceiuri. Prin căsătorie tinerii îşi schimbă statutul lor social, trecând de la faza de fată şi flăcău la aceea de oameni căsătoriţi.
Nunta este considerată ca o etapă absolut necesară în viaţa fiecărui individ, ca un ritual ce trebuie neapărat îndeplinit, pentru ca omul să se realizeze deplin şi prin el să se asigure perpetuarea speciei umane.
Ca şi celelalte comune de pe Valea llvei, şi în Leşu, nunta ţărănească tradiţională a pierdut mult din fastul şi frumuseţea de altă dată, ceremonialul ei simplificându-se de-a lungul anilor. Totuşi nunta rămâne cel mai fastuos rit de trecere.
Tinerii satului se cunoşteau din şezători, clăci, tercuri, de la hora duminicală, de la berea din timpul sărbătorilor de iarnă sau de la colindat, flăcăii căsătorindu-se de obicei, cu fete din sat.
Ca însemne ale fecioriei, fetele purtau cozile pe spate, cu panglici în ele şi vara cu flori, iar băieţii purtau struţ de muşcată în clop.
Nunţile se făceau şi se fac şi acum în câşlegi; cu ani în urmă duminica seara, astăzi sâmbătă seara, ca să poată participa la bucuria tinerilor şi rudeniile plecate din sat.
Tinerii care „se au dragi" se înţeleg la şezătoare sau la horă şi se hotărăsc să se căsătorească. Aşa după cum se ştie peţitul este prima secvenţă a ceremonialului nunţii. După de feciorul primeşte încuviinţarea fetei că doreşte să se căsătorească cu el, acesta se îmbracă frumos şi merge la părinţii fetei, să o ceară în căsătorie.
Dacă părinţilor fetei le place de fecior, invită şi pe părinţii băiatului la ei acasă, ca să se înţeleagă. Aceştia, în seara următoare, merg împreună cu flăcăul în peţit şi, dacă se înţeleg, stabilesc împreună cu părinţii fetei „tocmală", adică logodna. Pentru logodnă mirele trebuie să cumpere fetei „o năframă" frumoasă „de păr" şi în zilele noastre cei mai mulţi cumpără şi verighete de aur.
Logodna constă într-o petrecere în familie, organizată la casa miresei, la care participă rudele foarte apropiate şi uneori, vecinii. La logodnă mirele aduce băutura, constând în „ginars fiert cu săcăre" iar mireasa pregăteşte mâncarea.
La casa miresei, în sâmbăta stabilită pentru logodnă, se adună neamurile acesteia, după ce înnoptează, iar mirele cu părinţii şi rudele apropiate îşi aleg „un om bun de gură", priceput în astfel de ocazii, care, după ce intră neamurile mirelui în casă şi „dau bineţe", intră în vorbă cu familia miresei.
După logodnă, la aproximativ trei-patru săptămâni are loc nunta propriu-zisă, interval încare mirii îşi fac vizite medicale şi se pregătesc pentru nuntă. Mirele „aroneşte" ceteraşii iar mireasa pregăteşte hainele pentru mire şi cămaşa pentru soacra mare. Tot acum se invită naşii printr-un ritual aparte şi de asemenea nuntaşii. În vremurile mai îndepărtate se puneau numai doi naşi, de obicei dintre rudeniile mai apropiate sau dintre oamenii mai înstăriţi. Astăzi, mai ales din motive pecuniare, se pun zece-douăsprezece perechi de naşi, obicei luat de pe Valea Bârgăului. În săptămâna dinaintea nunţii, mirii merg cu „sămnul" la nănaşi, care constă dintr-un colac (element ritual prezent la toate evenimentele cruciale din viaţa omului) şi un litru de ţuică fiartă. Mirii merg însoţiţi de părinţi, socrii mari şi socrii mici, fiecare mergând la naşii din partea lor, pentru a întări cererea de a cununa pe tineri. Nu se cunosc în folclorul locului formule speciale de chemare a naşilor şi nici actanţi specializaţi din rândul tinerilor. Chemarea la nuntă ca element ceremonial s-a simplificat; se face verbal de către miri sau părinţii acestora, iar în ultimul timp, prin invitaţii scrise, ca şi la oraş.
La nunta tradiţională hainele pentru miri şi cămaşa soacrei se lucrau în casă. Ca să le isprăvească la timp, mireasa chema în ajutor câteva tinere, rudenii sau prietene, care deveneau druşte în ziua nuntii.
Naşii reprezintă actanţii cu rol foarte important în acest rit de trecere. Ei sunt cei care-i iniţiază şi-i îndrumă pe miri pe tot parcursul desfăşurării nunţii. Ca însemn, ei poartă în piept o floare pe care le-au dus-o mirii odată cu semnul, se îmbracă, de obicei, cu haine noi, ca dovadă a importanţei pe care o dau acestui eveniment. Naşii trebuie să fie familii model, serioşi şi cu prestigiu în faţa sătenilor.
Druştele sunt fete tinere, verişoare sau prietene ale mirilor, care însoţesc mirii până la biserică şi care au ajutat la cusutul hainelor pentru miri. Ele poartă costum popular şi flori în păr. Druştele care însoţesc mirele se numesc „druşte de mire". Pe lângă druşte, mireasa este încadrată între doi tineri „cemători de mireasă", de obicei fraţi sau verişori cu mireasa, pe lângă care stau, de-o parte şi de alta, câte două sau trei druşte.
Stegarii sau colăcarii, în număr de patru-şase, au rolul de a purta steagul şi de a striga pe tot parcursul alaiului nunţii. Alături de ei, mai sunt şase-opt tineri, numiţi „cemători", care strigă şi ei alături de stegari.
Călăreţii, în număr de doi-patru, sunt întâlniţi tot mai rar la nuntă. Ei sunt de obicei rudenii, prieteni sau vecini ai mirelui, îmbrăcaţi în straie tradiţionale, cu brâu tricolor peste piept şi ploscă cu ţuică fiartă la brâu, semn al ospitalităţii românului. Ei servesc cu plosca pe nuntaşi ori de câte ori se opresc. Aceştia umblă călări, pe cai frumos împodobiţi cu bărbănoc, flori şi cusături frumos ornamentate de o parte şi de alta a capului, cu covoare pe sub şa şi perne peste şa, de asemenea ornamentate cu modele tradiţionale. Ei au rol de a stabili legătura dintre alaiul mirelui şi al miresei până ce se întâlnesc în centrul satului, vestind nuntaşii despre sosirea alaiului nunţii.
„Gătatul miresei", pregătirea pentru plecarea la cununie sunt momente emoţionante foarte puternice. Dramatismul despărţirii este accentuat şi de cadrul în care se desfăşoară acest ritual:' în camera cea mai frumoasă din casa părintească, împodobită cu covoare, ţoale, ştergare, perne, părătare, multe lucrate chiar de mâna ei.
Mireasa este gătită, în prezenţa druştelor, a prietenelor, vecinelor şi neamurilor, de către o femeie pricepută, ajutată de druşte. În timpul gătirii, i se cântă „cântecul cununii", cum i se mai spune:

„Ia-ţi mireasa, ziua bună
De la mă-ta ta cea bună,
De la fraţi, de la surori,
De la grădina cu flori,
De la fir de lămâiţă,
De la fete din uliţă,
De la fir de busuioc,
De la ficiorii din joc".
În drum spre cununie, mireasa este însoţită de „cemătorii de mireasă", verişori sau fraţi cu ea, pe lângă care stau, de o parte şi de alta, câte două sau trei druşte. Mirele este însoţit şi el de „druştele de mire", care au adus darurile de la mireasă, alături de care mai are, de-o parte şi de alta, încă câte două druşte.
După miri urmează stegarii, „cemătorii", muzicanţii şi ceilalţi nuntaşi. Legătura dintre alaiul mirelui şi al miresei o ţin călăreţii. Cele două alaiuri, cu mirii în frunte, se îndreaptă spre centrul satului, unde se „tălăluiesc", adică se întâlnesc; mirii îşi dau mâna, se sărută, iar socrii mari şi socrii mici le închină câte un pahar de ţuică fiartă, urându-le căsnicie fericită. În acest timp stegarii şi cemătorii însoţiţi de ceteraşi pleacă după naşi, aceşti fiind anunţaţi în prealabil, de călăreţi.
Ajunşi în ograda bisericii, mirii se prind de braţ, lăsând în urmă druştele care i-au însoţit până aici, şi alături de naşi, părinţi şi rude apropiate, se apropie cu emoţie de uşa bisericii, unde îi întâmpină preotul. După ce-şi mărtuisesc dragostea care-i uneşte, binecuvântaţi de preot, intră în biserică unde se va săvârşi Sfânta Taină a Cununiei. În timpul cununiei religioase mirii stau pe o bucată de pânză albă, de obicei ţesută în casă de mireasă. Se zice că cel care păşeşte întâi pe pânze respctivă va fi cârma noii familii.
Mirii se leagă cu o panglică albă în timpul cununiei şi rămân aşa până se cântă troparul „Isaie, dănţuieşte" când înconjură împreună cu naşii de trei ori masa cu cele sfinţite. Acest ritual reprezintă partea văzută a legăturii dintre cei doi tineri care se unesc prin Taina Sfintei Cununii. În timp ce se citeşte Evanghelia, feciorii de nănaş ţin „colacii de cununie" împodobiţi cu flori şi lumânări aprinse, deasupra capului celor doi miri, simbolizând bogăţia materială, dar şi rodnicia şi fertilitatea de care se va bucura noua familie în care trebuie să rămână mereu aprinsă lumina învăţăturii lui Hristos.
Gustarea mierii din acelaşi pişcot simbolizează -pe de o parte - bucuria şi veselia nunţii, iar -pe da altă parte - soarta comună a viitorilor soţi, având parte de aceleaşi bucurii şi de aceleaşi necazuri, unitatea de nezdruncinat a familiei creştine.
Cununile pe care preotul le aşază pe capul mirilor în timpul cununiei simbolizează podoaba, cinstea, demnitatea şi răsplata care se aduce naprihanei sufleteşti şi trupeşti a mirilor. Mireasa trebuie să aibă grijă deosebită ca să nu-i cadă cununa în timpul slujbei cununiei, aceasta interpretându-se ca un semn prevestitor de rău. Se crede de asemenea că atunci când miresei i se face rău în biserică nu e un semn bun pentru sănătatea şi bunul mers al viitoarei familii.
După terminarea slujbei preotul felicită pe cei doi tineri şi pe naşii ce-i însoţesc apoi se cântă de toată asistenţa „Mulţi ani trăiască!"
Cât timp se ţine cununia religioasă, tineretul joacă în ograda bisericii. Mirii ies din biserică încadraţi de naşi şi purtând lumânările aprinse în mâini. Din acest moment, naşilor le revine misiunea de a-i ajuta pe noii căsătoriţi să se integreze în rândul oamenilor căsătoriţi.
Alaiul se îndreptă spre casa nunţii, însoţit de strigături:
„Sărac dor, sărac urât,
Sărac bine de demult
Bun ai fost şi te-ai trecut
Amu, de te-aş căpăta,
Ţi-aş da vin, ţi-aş da ginars
Şi te-aş lăsa şi de mas".
În trecut nunţile se făceau în casa mirelui. Astăzi majoritatea se fac la Căminul Cultural.
Top

Naşterea şi botezul

Pe lângă moaşa care asista naşterea, fiecare femeie are o „moaşă de neam". Aceasta vine la nepoată imediat după naştere cu apă sfinţită - aghiasmă - şi daruri pentru nepot şi nepoată. Moaşa de neam este aceea care săvârşeşte şi astăzi prima baie a copilului, considerată un act ritual. În apa pentru prima baie se pun tot felul de flori: busuioc, ca să aibă noroc, flori de românită şi petale de trandafiri, ca să fie drăgălaş ca florile, un ban (în trecut de argint), ca să fie bogat şi aghiasmă adusă de moaşă, ca să fie apărat de duhurile rele. Cu această aghiasmă se spală şi femeia lăuză.
După prima baie copilul este înfăşat de moaşă şi aşezat pe masă, pe un pieptar de oaie, unde i se urează:

„Să fi de cinste ca masa
Şi blând ca oaia".
Apa din baie nu se aruncă afară dacă soarele este asfinţit, ea se lasă până a doua zi, ca să fie copilul ferit de duhurile rele, şi după răsăritul soarelui se aruncă într-un loc curat, de obicei în grădinuţa cu flori, „ca să crească frumos ca florile".
Scutecele nu se uscau afară timp de şase săptămâni ca să nu le atingă vreun „vânt rău", iar dacă totuşi se uscau afară, nu era voie să rămână după apusul soarelui. Când se aduceau în casă, se scuturau deasupra focului, deoarece se credea că vânturile rele pot aduce boli copilului nou născut. Toate acestea constituie rituri de apărare a copilului, apa şi focul având un rol purificator.
Până la botez, copilul nu trebuia lăsat singur în casă, pentru a nu se apropia „duhurile rele" de el. Dacă mama ieşea din casă, rezema de leagănul copilului, „cleştele" ca să-l ferească de rău, acestea având deci însuşiri magice, de apărare.
Copilul dormea noaptea în pat, la sânul mamei, care nu avea voie să-i întoarcă spatele, „ca să nu fie nebăgat în seamă când va fi mare", iar ziua în legănuţ. Mama îi da să sugă întâi pe mâna dreaptă, pentru că „cu această mână creştinul îşi face semnul Sfintei Cruci şi ca să fie îndemânatic".
În zilele noastre copiii sunt crescuţi în scutece speciale, care nu irită pielea copilului, nimeni nu mai utilizează scutece din in sau cânepă. Păturica de lână, „ţolişorul", este înlocuit cu păturica sau plăpumioara mai moale, cumpărată din magazin.
La şase săptămâni după naştere, femeii lăuze şi copilului li se face o rugăciune - molitfa - după care femeia poate să umble înafara gospodăriei sale. Până în acest moment femeia este considerată necurată, interzicându-i-se să meargă la fântână, „ca să nu facă apa germni roşi" şi să nu iasă în câmp, „ca să nu spurce ţarina". Considerăm aceste interdicţii ca fiind şi rituri de apărare pentru femeia lăuză, având scopul de a o proteja de efort fizic, ce i-ar putea face rău, îmbolnăvind-o.
Imediat după molitfă se face botezul. Pentru că în zilele noastre botezul e mare prilej de petrecere, acesta se face atunci când părinţii pot să se pregătească în mod onorabil. Aceasta pentru că, înafara moaşei şi a naşilor de cununie, se mai invită şi alte persoane „cu dare de mână", care devin naşi de botez şi cu care se încumetresc.
Numele copiilor se pune după numele părinţilor, al bunicilor sau al naşilor, nume curat româneşti: Ion, Nicolae, Anton, Simion, Grigore, Ilie, Măria, Ioana, Elena, Ana, Lucreţia, Floarea şi altele. Astăzi au apărut şi nume noi cum ar fi: Adrian, Cristian, Marcel, Claudiu, Rareş, lulia, Cristina, Marcela, Ramona, Monica.
În trecut era obiceiul ca şi biserica să dea un nume copilului, de obicei după numele sfântului ce se serba în ziua în care s-a născut copilul. Tot în vremurile mai îndepărtate era obiceiul ca, atunci când pruncul suferea de vreo boală grea, să se vândă pe fereastră la o vecină sau la o femeie din neam, schimbându-i-se numele de botez. Şi astăzi sunt persoane cunoscute în sat cu numele pe care l-au primit în astfel de situaţii. „Schimbarea numelui se făcea printr-un rit care implica pe de o parte ideea morţii şi a renaşterii şi pe de altă parte evitarea acţiunii forţelor rău făcătoare prin derutarea lor."
Copilul este dus la botez de moaşa de neam, care îl îmbracă cu hăinuţe noi, cumpărate de ea. Naşele, în număr de două sau patru, în trecut, şi opt, douăsprezece astăzi, însoţesc copilul la botez. Atât moaşa, cât şi naşele poartă lumânarea învelită în pânză albă, legată cu faşă de lână, mai demult, şi cu panglici astăzi, împodobită cu flori. Pe lângă pânză, în ultima vreme naşele expun şi darurile pentru copil, constând în hăinuţe şi costumaşe cumpărate din magazin. În timpul Sfintei Taine a botezului, copilul este purtat pe braţe de moaşă şi de fiecare naşă. Copilul este dus acasă de naşe, pe rând. Când sosesc acasă, îl aşază pe o perinuţă, mai demult pe un pieptar de oaie şi cu acesta îl aşază pe masă, spunând:
„Te-am dus păgân
Şi te-am adus creştin".
Top

Înmormântarea

Ca şi la nuntă, la înmormântare participă întreaga comunitate. Femeile duc ajutoare la mort, pentru pregătirea „pomenelor": zahăr, făină, ulei, ouă, orez, slănină, găini sau carne de porc iarna, semn al solidarităţii umane.
Timp de trei zile cât stă mortul în casă, este „privegheat" de cei vii: familia, rudeniile, vecinii, prietenii şi alţi oameni din sat, care vin să-şi ia rămas bun de la cel ce până atunci a fost alături de ei.
În priveghi se duc lumânări, care se aşază lângă sicriu, la capul mortului. Fiecare când intră în casă îşi face semnul Sfintei Cruci şi spune „Dumnezeu să-l ierte" şi păstrează un moment de reculegere în faţa celui adormit. Se aşază apoi alături de familie şi priveghează mortul, discutând anumite întâmplări legate de viaţa celui care pleacă, despre calităţile acestuia.
Familia serveşte pe cei prezenţi la priveghi cu cozonac, prăjitură şi cu câte un pahar de ţuică fiartă. Cei ce primesc spun „să fie de sufletul mortului".
Cu ani în urmă, în priveghi, un grup de femei (bocitoare) care se picepeau la „cântatul morţilor", cântau mortului pe o melodie doinită, rar şi nu prea tare. Textul „cântecului morţăsc", bocetului, era improvizat de una dintre femei, mai pricepută în meşteşugirea cuvântului şi era adaptat situaţiei celui mort. Ea era ajutată la cântat de celelalte femei. În drum spre cimitir, textul era deja cunoscut şi se cânta în timp ce se mergea cu mortul la groapă, când trăgeau şi clopotele. Astăzi acest obicei nu se mai păstrează, spre regretul bătrânilor care l-au apucat.
În ultima seară de priveghi, se fac ultimele pregătiri pentru înmormântarea propriu-zisă: se stabilesc persoanele care vor duce mortul, în număr de şase sau opt, cele care vor duce praporii, tot şase sau opt, după dorinţa familiei, sfeşnicile în număr de patru, crucea, iar la cei mai în vârstă sau cu renume în sat se duce şi un steag negru. Tot atunci este chemat şi preotul să facă o rugăciune pentru cel adormit, „sărăcustea", cum este numită la Leşu.
Sicriul, „copârşăul" sau „sălaşul", rămâne pe masă până în ziua înmormântării. Acesta este confecţionat, de regulă în sat, din lemn de brad.
În ziua înmormântării, înainte de a sosi preotul, familia pune la prapori, sfeşnice, la cruce şi pe capacul de la sicriu ştergare ţesute în casă, în ultimul timp prosoape de magazin, pentru cei ce vor fi puşi la dus. Pe lângă prosop, aceştia vor mai primi şi un colac. Remarcăm prezenţa colacului în toate riturile de trecere: la naştere, pentru a-l apăra pe copil de duhurile rele şi ca semn al bunăstării, la nuntă, ca simbol al bunăstării, al comuniunii şi al bucuriei, iar la înmormântare, pentru iertarea păcatelor celui plecat, „de sufletul mortului", pentru plata vămilor, dar şi ca simbol al comuniunii dintre cel plecat şi cei rămaşi în această lume. De aceea colacul dat la înmormântare, precum şi cu prilejul slujbelor de pomenire pentru morţi, este menit să-l ajute pe cel plecat să se integreze mai uşor în lumea celor morţi, prin pomana făcută uşurându-i-se păcatele. Tot pentru sufletul mortului şi ca semn al comuniunii cu cei rămaşi, care vor trebui să-i păstreze amintirea, celor ce asistă la slujba înmormântării li se dă o lumânare cu batistă. În timp ce se merge spre cimitir, copiilor li se dau colăcei.
Crucea pentru mort se face din lemn de brad, ca şi sicriul. După înmormântare familiile care au putere fac pentru morţi cruci de piatră sau de marmură.
Înmormântarea are loc a treia zi după moarte, de regulă între orele 12-15. La prohod participă rudele, vecinii şi alţi oameni din sat. Dacă moare un om cu renume în sat, un tânăr, o tânără sau dacă mortul a murit de moarte năprasnică, participă aproape întregul sat.
Iată doar câteva aspecte ce ne vorbesc despre bogata viaţă cultural-artistică a Leşului, despre datinile şi obiceiurile lor, păstrate şi conservate cu atâta grijă de-a lungul generaţiilor.

Top

Extras din "Leşu şi Leşenii - Mărturii pentru neuitare"
prof. Simion Lupşan, prof. Adrian Onofreiu, înv. Nicolae Lupşan, prof. Maria Suciu, preot Mircea Suciu, prof. Cristian Suciu
Ed. Mesagerul Bistriţa - 2003 ISBN 973-85666-3-0