Primaria Gătaia - www.primariagataia.ro

Judetul Timis


Sistemul de Informatii Schengen II

Manastirea Saraca-Semlacu Mic

« Inapoi Manastirea Saraca-Semlacu Mic

          Mănăstirea Săraca este aşezată în plină câmpie bănăţeană, în localitatea Şemlacul Mic, oraşul Gătaia, la 67 km sud de Timişoara. Data exactă a întemeierii mănăstirii nu este cunoscută; prima atestare documentară este din anul 1270. Surse franciscane de la începutul seculului XV menţionează mănăstirea ca „pepinieră de schismatici”, centru de rezistenţă la încercările de catolicizare a creştinilor din Banat.

          Biserica mănăstirii a fost rezidită în 1443 de către călugărul Macarie de la Tismana şi apoi renovată în 1730, de către Giuriciko Lazarevici şi fiii săi Nicolae şi Jivan. Tot în 1730 se repictează fresca de către zugravii Andrei cu fiul său Andrei, împreună cu Iovan şi Chiriac. La începutul secolului XVIII mănăstirea adăpostea o şcoală unde se învăţa şi pictura de icoane.

          Mănăstirea funcţionează până în 1778, când din ordinul împăratului Iosif al II-lea este comasată cu Mănăstirea Mesici de lângă Virseţ, unde sunt duse şi obiectele de valoare(cărţi,icoane, obiecte de cult). În anul 1782 autorităţile austriece scot la licitaţie clădirile mănăstirii care sunt cumpărate de către Ioan Ostoici, un dregător bogat din Timişoara. Mănăstirea va rămâne în proprietatea familiei Ostoici timp de 150 de ani, perioadă în care se părăgineşte dobândindu-şi denumirea actuală de „ Săraca”. În 1932 Mănăstirea Săraca e cumpărată de episcopia Caransebeşului şi redevine aşezământ monahal. Desfiinţată din nou în urma decretului comunist din 1959, va funcţiona ca parohie până în 1978, când se reia viaţa monahală. În anul 1963 au început lucrările care au dus la restaurarea completă a bisericii şi a picturii.

          Biserica Mănăstirii Săraca e zidită din piatră şi cărămidă având un plan de crucve greacă cu braţele libere, absida altarului semicirculară şi naosul acoperit cu o turlă octogonală. La exterior biserica este lipsită de orice decoraţie, având forme masive şi o volumetrie foarte sobră.       

          Pridvorul actual a fost adăugat în secolul XIX. Fresca bisericii de o mare valoare artistică datează din 1730 când a fost refăcută de structura picturii din secolul XVI de către meşteri, zugravi deosebit de iscusiţi ce par să fi venit din Ţara Românească. Ansamblul pictural al bisericii este de o mare expresivitate, în culori calde şi armonioase constituind cea mai valoroasă realizare artistică de acest fel, păstrată în Banat.

Monument istoric şi artistic de inestimabilă valoare, Mănăstirea Săraca poartă peste veacuri mărturia spiritualităţii creştin- ortodoxe a românilor bănăţeni.

          Viaţa în mănăstire: Programul liturgic începe la ora 7 dimineaţa cu Utrenia şi Sfânta Liturghie. Seara la ora 17 este Vecernia şi Pavecerniţa, iar la ora 23 este slujba Miezonopticii.

          Hramul Sfintei Mănăstiri Săraca este „ Schimbarea la Faţă” (6 august) , praznic pentru care mulţimea de credincioşi din întregul Banat se îndreaptă spre mănăstire. În prezent se lucrează la construcţia unui nou corp de chilii şi a unui nou paraclis.Astăzi Sfânta Mănăstire are 8 călugări dintre care 2 duhovnici. Stareţ al mănăstirii este protosinghetul Climent Vântu.

Se numără printre cele mai vechi mănăstiri din această parte a ţării, datând din secolele XII-XIII, când au fost ridicate şi alte mănăstiri în zonă, printre care Hodoş şi Cenad. Unele documente istorice arată că mănăstirea susţinea o bogată activitate în anii 1270-1271. Documentele istorice se referă la activitatea mănăstirii aflată în dispută misionară cu catolicii1. Despre importanţa ei pentru apărarea Ortodoxiei se fac precizări la începutul secolului XV, când priorul călugărilor franciscani din Ungaria de sud raporta că această mănăstire este o pepinieră de schismatici2.  Biserica mănăstirii de la Şemlacul Mic este construită într-un stil ce aparţine artei bizantine din Evul Mediu, are o înfăţişare remarcabilă : lungimea bisericii, fără cerdac, este de 15 m, lăţimea de 8 m şi înălţimea interioară de 12 m până la vârful turlei. Biserica are încăperile caracteristice perioadei medievale : nartexul, nava şi absida. Cupola se sprijină pe patru arcuri care sunt pictate cu o serie de frize. În 1443, fiind o ruină, biserica a fost rezidită de călugărul Macarie de la mănăstirea Tismana, Gorj3.  După moartea lui Iancu de Hunedoara, la 11 august 1456, mănăstirea este menţionată în circulara dată de Episcopul Petru de la mănăstirea Sfântul Gheorghe din Caransebeş, prin care le cerea egumenilor mănăstirilor din această parte a ţării să rânduiască slujbe pentru odihna sufletului viteazului voievod. În timpul Mitropolitului Iosif al II-lea cel Nou (1650-1656), este iarăşi amintită cu prilejul unor vizite făcute de el la Partos, Săraca, Hodoş, Cenad etc4. Prima înnoire a zugrăvelii vechi s-a făcut pe timpul împăratului Carol al VI-lea, de către ctitorul sârb Giuriciko Lazarevici în anul 1730. Tot în 1730 se repictează fresca. Lucrarea a fost executată de o adevărată şcoală de pictori în frunte cu meşterul Andrei. La această lucrare a contribuit şi pictorul Zugravu Nedelcu, devenit ulterior foarte vestit. La începutul secolului al XVIII-lea mănăstirea adăpostea o şcoală unde se învăţa şi pictura de icoane.

Mănăstirea funcţionează până în 1778, când, din ordinul împăratului Iosif al II-lea, este comasată cu mănăstirea Mesici de lângă Vârşeţ, unde sunt duse şi obiectele de valoare (cărţi, icoane, obiecte de cult). In anul 1782, autorităţile austriece scot la licitaţie clădirile mănăstirii care sunt cumpărate de către Ioan Osztoics, un dregător bogat din Timişoara. Mănăstirea va rămâne în proprietatea familiei Osztoics timp de 150 de ani, perioadă în care se părăgineşte, dobândindu-şi denumirea actuală de ”Săraca”. În 1932 Mănăstirea Săraca e cumpărată de Episcopia Caransebeşului şi redevine aşezământ monahal. Desfiinţată din nou în urma decretului comunist din 1959, va funcţiona ca parohie până în 1978, când se reia viaţa monahală. În anul 1963 au început lucrările care au dus la restaurarea completă a bisericii şi a picturii.

Biserica mănăstirii este zidită din piatră şi cărămidă, având un plan de cruce greacă cu braţele libere, absida altarului semicirculară şi naosul acoperit cu o turlă octogonală. La exterior biserica este lipsită de orice decoraţie, având forme masive şi o volumetrie foarte sobră  Pridvorul actual a fost adăugat în secolul XIX.

Fresca bisericii de o mare valoare artistică, datează din 1730, când a fost refăcută pe structura picturii din secolul XVI de către meşteri zugravi deosebit de iscusiţi, ce par să fi venit din Ţara Românească. Ansamblul pictural al bisericii este de o mare expresivitate, în culori calde şi armonioase, constituind cea mai valoroasă realizare artistică de acest fel, păstrată în Banat.

În vara anului 1970 s-a descoperit prima pictură de către profesorul Viorel Ţigu, trimisul Mitropoliei Timişoara. După mărturisirea Dr. Ioachim Miloia, Mănăstirea Săraca a fost centru bogat de cultură şi artă bănăţeană. Călugări modeşti, grămătici şi meşteri în arta picturii au trecut pe la această mănăstire, înfiinţând chiar o şcoală despre care mărturiseşte şi pictura de pe zidurile interioare ale bisericii. Se presupune că întemeietorul şcolii a venit aici de la Mănăstirea Tismana, ceea ce e o bună notă pentru pictorii şi răspânditorii picturii din şcoala “Şemliugului”, care s-au inspirat din izvoare româneşti.

Păşind pragul mănăstirii, dăm ca la multe lăcaşuri bisericeşti de trei inscripţii în pronaos, în naos şi în altar. Cea din pronaos nu poate fi descifrată din cauza degradării provocată de umezeală, deasupra uşii din naos – în traducerea Dr. I. Miloia – este scris : “Cu vrerea Tatălui, cu năzuinţa Fiului, cu săvârşirea Duhului Sfânt, s-a înnoit şi s-a zugrăvit sfântul lăcaş ce se numeşte Semliug sub împărăţia lui Carol al VI-lea şi sub preasfinţitul egumen Simeon… ctitor Giuriciko Lazarevici şi fiii săi Nicola şi Jivan… cu ai săi… anul 7238 (1730). Inscripţia e în limba slavonă, deoarece nu se concepea altfel pe vremurile acelea, când mitropolitul de Carlovitz era păstorul sufletesc al românilor din Banat. În altar, în dreptul presconidierului, e scris : “Pomeneşte, Doamne, pe zugravii Andrei, Andrei (fiul său), Ivan şi Kiriak”.

Din cele de mai sus, reiese clar că anul zugrăvirii e 1730 şi faptul că s-a înnoit, iar din numărul mare de zugravi se pare că a fost aici o şcoală de zugravi şi pictură bisericească.5 Aceasta se poate desprinde şi din actuala pictură, care reprezintă o unitate în concepţie, în execuţie şi în artă. Pictura e în frescă, având ca model rânduiala veche de la Sfântul Munte Athos, asemănătoare picturii de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş, având aceeaşi aranjare şi colorit. Cercetările mai noi ale Muzeului Banatului confirmă că sub actuala pictură este una mai veche, iar zugravii de la 1730 s-au orientat după cea originală (Viorel Ţigu şi Longhin Oprişa).

Spre a cunoaşte stilul picturii bizantine prezent şi în Ţara Românească, dar şi în Banat, vom reda câteva din tablourile religioase cele mai semnificative, după Atanasie Popa. Cei patru evanghelişti, cu înfăţişarea studiată, având expresie şi claritate : sunt gânditori foarte serioşi, fiecare având evanghelia deschisă, pana şi călimara. Tablourile “Intrarea în Ierusalim” şi “Pogorârea la Iad” prezintă o pictură caldă şi vie, motivele de pe cămăşile copiilor sunt asemănătoare cu cele de pe cămăşile româneşti, motive lineare.

Tabloul cu “Împărtăşirea apostolilor” prezintă o psihologie specifică personajelor din tema biblică, iar culorile se armonizează între ele. Predomină albastrul slab, roşu, galbenul şi verdele slab, potrivit temei liturgice care cere mirare şi teamă. Aranjarea lor, compoziţia, mişcările şi atitudinile se aseamănă cu picturile de la Biserica Domnească de la Curtea de Argeş.

Clopotniţa se află într-un colţ din dreapta incintei, unde se ajunge de la poartă pe lângă zidul împrejmuitor, pe un trotuar de cărămidă. Un alt trotuar de cărămidă începe de la poarta de intrare în incintă, trece pe lângă agheasmatar până la pridvorul bisericii, şi tot de la poartă (intrarea în incintă) până la cele două clădiri din zid (în care se află stăreţia şi chiliile, trapeza şi bucătăria), duce o alee de beton. Aceste clădiri, aflate în partea sud-vestică a bisericii, sunt acoperite cu ţiglă (corpul nou de clădiri s-a ridicat după 1996). În centrul curţii se găseşte agheasmatarul şi în jur sunt plantaţi arbori coniferi, iar în părţile laterale sunt pomi fructiferi. Incinta este împrejmuită de un zid înalt de 3 m, văruit în alb. În afara incintei, în partea de vest, pe lângă zidul împrejmuitor, curge pârâul Murava.6 Dintre cărţile mai vechi ale mănăstirii menţionăm : Gramatica Teologhicească, în limba moldovenească, tipărită la Iaşi, în 1795; Carte ce se numeşte împărţire de grâu a Sf. Ioan Gură de Aur, în limba elenă, iulie 1833, Buzău; Oktoih, Râmnicu Vâlcea, 1865.

Mănăstirea deţine şi trei icoane pictate pe lemn în ulei, care sunt mai importante : “Maica Domnului cu Iisus In braţe”, 102 / 68,5 cm, “Hristos Pontocrator”, 102 / 69 cm, ambele nesemnate, şi “Hristos înconjurat de cei 12 apostoli”, cu textul în partea de jos : “Această sfântă icoană au făcut cu trudă şi cu cheltuiala lui Simion Taran şi Nicolae Taran, august anul 1829, Teodor Svilengaie, maistor din Fabrik Timişoara”.