Primaria Apold

Judetul Mures


Sistemul de Informatii Schengen II

Comuna Apold

Aspecte geologice şi de relief | Clima | Apele | Vegetaţia | Fauna | Solurile

Aspecte geologice şi de relief

Teritoriul comunei Apold ocupă partea de sud a Podişului Vânători, o subunitate a Podişului Hârtibaciului de Nord, zonă aflată la graniţa dintre Podişul Transilvaniei şi Subcarpaţii transilvăneni. Sectorul teritorial cuprins latitudinal între Olt şi Târnava Mare, iar longitudinal între Visa şi Homorodul Mare, Podişul Hârtibaciulului reprezintă un câmp de cercetări ştiinţifice atacat şi cucerit în mod inegal de diferitele specialităţi cu profil geologic, geografic, pedologie şi biogeografice.

Autorii identifică în cadrul Podişului Hârtibaciului, între culoarul depresionar Saschiz-Buneşti şi Valea Şaeşului - izvoarele Hârtibaciului, o subunitate podiş (Podişul Vânători), unde predomină un relief de platou aproape orizontal, cu uşoare denivelări în trepte. Într-adevăr, Podişul Vânători corespunde unei unităţi distincte a fundamentului, apărând ca un bloc cu dimensiuni reduse, înălţat şi situat în sectorul de maximă scufundare din partea centrală a Depresiunii Transilvaniei, la nord de falia crustală, una dintre principalele linii geotectonice din Transilvania. Aici este plasată limita estică a Podişului Transilvaniei, faţă de Subcarpaţii Transilvăneni.

Considerată în ansamblu, geneza Podişului Hârtibaciului este rezultatul retragerii apelor pannoniene, urmată de constituirea şi adâncirea treptată a reţelei hidrografice până la forma actuală şi acţiunea celorlalţi factori de modelare. În aceste condiţii, la suprafaţa podişului au rămas, pe cea mai mare parte din întinderea sa (vestul şi nordul unităţii), formaţiuni pannoniene (argile şi nisipuri în pachete groase, cu unele intercalaţii de tufuri andezitice), în timp ce în est şi în sud, urmare a îndepărtării depozitelor pannoniene, este prezent sedimentarul sarmaţian (argile, nisipuri, gresii şi conglomerate cu tufuri dacitice). Pe o fâşie îngustă din sud-est şi insular în zona Tălmaciu se păstrează depozitele badeniene (asemănătoare cu cele sarmaţiene, la care se mai adaugă orizontul de sare situat la mică adâncime).

Sub aspect stratigrafie şi petrografic, Podişul Hârtibaciului se caracterizează printr-o relativă monotonie, întrucât întreg teritoriul se încadrează în zona depozitelor sedimentare neogene din Bazinul Transivaniei. Mai precis, aria podişului repartizată aproximativ egal după o linie de demarcaţie cu dispoziţie generală în diagonală SV-NE (plecând de lângă Olt, din dreptul localităţii Noul Român, atingând cursul mijlociu al Hârtibaciului pe care-l urmează până la Henndorf, traversând apoi pârâul Şaeşului lângă Apold şi ieşind la Târnava Mare, la est de Vânători), între formaţiunile miocene, care domină la est de această linie, şi formaţiunile pliocene, care sunt dominante la vest de ea. Miocenul este reprezentat, în cea mai mare parte, prin depozite sarmaţiene alcătuite mai ales din marne şi nisipuri, cu intercalaţii de gresii (gresii stratificat slab cimentate şi gresii concreţionare bine cimentate), conglomerate slab cimentate poligene (cuprinzând fragmente de gresie carpatică, calcare mezozoice, cuarţite, gnaise, micaşisturi etc), calcare dure şi tuf-dacitic (cu aspecte diferite şi grosimi variabile, mai mari spre baza sarmaţianului şi mai mici spre partea lui superioară). Atât marnele, cât şi nisipurile sarmaţiene conţin numeroase resturi carbonizate de plante, uneori strate subţiri de lignit negru (de unde rezultă că ele s-au depus în ape puţin adânci). Depozitele sarmaţiene, predominante în jumătatea sud-estică a podişului, se întâlnesc cu extensiune mai redusă în extremitatea sud-vestică, în regiunea de confluenţă a Hârtibaciului cu Cibinul. Din seria miocenă, o răspândire mai redusă o au depozitele tortoniene, ieşite la zi în extremitatea sud-vestică a podişului (unde sunt alcătuite din marne, conglomerate "de Tălmaci", pietrişuri, nisipuri, gresii calcaroase şi gresii concreţionare, calcare dolomitice, argile roşii, tuf dacitic) şi în extremitatea lui sud-estică nisipuri şi pietrişuri mărunte, marne cenuşii şi calcare marnoase gălbui compacte.

Pliocenul, dominant în jumătatea nord-vestică a podişului, este reprezentat în principal prin depozitele ponţiene, dezvoltate pe o grosime de 600-800 m şi alcătuite în cea mai mare parte din nisipuri şi marne, grupate în trei orizonturi principale: nisipuri inferioare, marnele mijlocii şi nisipurile superioare. Complexul nisipurilor inferioare a dezvoltat pe linia Apold-Vulcan-Daia-Saschiz (spre est de această linie trec şi conglomerate slab cimentate, spre VSV la nisipuri fine, iar spre nord spre marne); de asemenea, pe linia Hendorf-Agnita-Bârghiş-Ighişul Vechi-Veseud-Buia-Boarta-Şeica Mare; mai apar în bazinul inferior al Hârtibaciului, între Daia Sibiului şi Mohn, apoi între Fofeldea şi Găinari, în sectorul Sighişoara-Saschiz, conglomeratele inferioare, slab cimentate, prezintă două tipuri: torenţiale şi litorale; în compoziţia lor petrografică se găsesc elemente diverse: gresii carpatice, conglomerate, calcare, gnasie, micaşisturi etc. Mărimea fragmentelor detritice este de cca. 5 cm diametru. Spre vest de Sighişoara nu se mai semnalează conglomerate ponţiene.

Complexul marnelor medii cuprinde marne cenuşii-vinete, calcaroase, mai mult sau mai puţin nisipoase; la bază, ca şi la partea lor superioară, sunt gălbui-cafenii şi prezintă intercalaţii de nisipuri care nu depăşesc 1 m grosime; partea superioară cuprinde intercalaţii de marne albe calcaroase, iar pe alocuri strate foarte subţiri de tufuri andezitice; în partea superioară sunt tot mai frecvente intercalaţiile nisipoase, care marchează trecerea la complexul nisipurilor superioare. Orizontul marnelor medii se întâlneşte în partea sud-vestică a podişului (la nord de Altina) şi în partea nordică (la sud de Sighişoara); înspre est, orizontul marnos devine mai nisipos, fiind reprezentat prin marne cenuşii, cu intercalaţii de nisip fin până la grosier. Complexul nisipurilor superioare, reprezentat prin nisipuri fine de culoare alburie, cu numeroase concreţiuni limonitice şi cu intercalaţii de marne cenuşii, nisipoase sau compacte, apare bine dezvoltat în sinclinalele din jurul domurilor de la Copşa Mică şi Noul Săsesc, în sectorul Veseud-Stenea şi Buia-Mihăileni, în sinclinalul de la Hamba-Vurpăr etc.

Pe lângă depozitele ponţiene predominante, seria pliocenă mai este reprezentată, într-o măsură mai redusă, prin depozite daciene, care se întâlnesc în extremitatea sud-estică a podişului Hârtibaciului, unde sunt alcătuite din depozite lacustre de argile marnoase roşii-cărămizii cu vine de calcit, argile cenuşii negricioase, marnă argiloasă gălbuie, marnă calcaroasă albă, calcar alb de apă dulce şi pietrişuri. În afară de extremitatea sud-estică a Podişului Hârtibaciului, depozite de vârstă daciană se întâlnesc în partea lui nordică, fiind reprezentate prin depozite de terase înalte ale râului Târnava Mare, respectiv prin prundişurile terasei primitive de 170 m, bine evidenţiată la sud de acest râu. Tot prin depozite de terasă este reprezentat şi ultimul etaj al pliocenului -levantinul - întâlnit în terasa de 110 m a Târnavei Mari. Pe lângă depozitele neogene dominante, în aria Podişului Hârtibaciului se găsesc şi depozite cuaternare - pleistocene şi holocene-răspândite discontinuu pe întreg cuprinsul podişului fiind reprezentate prin depozite deluviale gravitaţionale, depozite proluviale, depozite eluviale, depozite aluvionare de terase şi de lunci şi depozite de mlaştină (turbării).

Depozitele deluviale gravitaţionale şi cele proluviale aparţin întregului sistem cuaternar, începând din Pleistocenul inferior şi până în Holocen. Sunt răspândite pe întreg cuprinsul Podişului Hârtibaciului, în strânsă legătură cu relieful deluros (dominant) şi cu frecvenţa foarte mare a suprafeţelor înclinate, care au favorizat desfăşurarea pe scară largă a proceselor de pantă. Se poate aprecia că suprafeţele cu substrat deluvial reprezintă cele mai importante rezerve de terenuri pentru agricultura din acest spaţiu teritorial. Depozitele eluviale aparţin, de asemenea, întregului sistem cuaternar, din Pleistocenul inferior şi până în Holocen. Sunt întâlnite în zonele acoperite cu păduri, sectoare de masive deluroase mai înalte, situate pe cumpăna apelor dintre bazinele Târnavei Mari şi a Hârtibaciului şi pe cumpăna de ape care separă afluenţii din stânga ai Hârtibaciului şi afluenţii mai mici din dreapta ai Oltului. Depozite aluviale de terasă, dezvoltate cu precădere în Valea Târnavei Mari, o vale largă cu terase pleistocene de 30 şi 20 m şi terase holocene de 10 m şi 1-4 m, fiind constituite din pietrişuri şi nisipuri acoperite cu depozite loessoide. Astfel de terase se întâlnesc pe malul drept al Oltului, pe cel drept al Visei etc. Depozite aluviale de luncă sunt alcătuite din materiale detritice mobile sau slab consolidate psamito-pelitice (nisipuri, mâluri). Sunt prezente în cadrul tuturor văilor, favorabile agriculturii îndeosebi prin fertilitatea lor ridicată. Depozite de mlaştină-întâlnite la Apos (depozit de o suprafaţă de 100 ha) şi la Şaeş (18 ha); aceste structuri sedimentare sunt de fapt turbării oligotrofe.

În ansamblu, se poate afirma că prezenţa la suprafaţă a formaţiunilor menţionate este un rezultat al sedimentării badeniene, sarmaţiene şi pannoniene, aproximativ în succesiune de la nord spre sud, la care se adaugă acţiunea de îndepărtare a unora dintre acestea, îndeosebi a celor pannoniene, în raport cu etapele în care a avut loc exondarea unităţii şi adâncirea reţelei hidrografice, care a condus la geneza culoarelor de vale cu relieful corespunzător, precum şi a celorlalte forme de relief înscrise în peisajul actual al Podişului Hârtibaciului: suprafeţele de nivelare, cueste, alunecările vechi de teren, procesele actuale de versant etc. Sub aspect tectonic, formaţiunile menţionate sunt puţin deranjate, unele linii de anticlinal şi sinclinal traversând, aproximativ pe direcţia nord-sud, doar partea estică a podişului în timp ce, în compartimentul vestic, este prezent anticlinalul tăiat de Valea Hârtibaciului, în cotul de la Beneşti-Alţâna, cu continuare spre vest şi nord-vest până la Valea Visei. Se adaugă structura în domuri şi brahianticlinale, în care nisipurile (formaţiuni de înmagazinare a gazului metan) sunt în alternanţă cu argilele (protectoare ale acestor zăcăminte).

Litologic, regiunea este alcătuită din complexele nisipurilor inferioare şi a marnelor medii (pliocene), având împreună o grosime de peste 200 m, care cuprind, la partea inferioară, pe lângă rocile predominante, intercalaţii marnoase de culoare vineţie sau gălbuie, concreţiuni grezoase, gresii de grosimi variabile şi bancuri de conglomerate. Referindu-ne punctual la Podişul Vânători, acesta la fel ca şi subunităţile învecinate de la nord (Podişul Boiului) sau vest (Dealurile Roandolei) relieful este modelat în formaţiuni pannoniene; aspectele morfologice de ansamblu şi nuanţele reliefului sunt însă diferite, în funcţie de structură, litologie şi procese de modelare specifice fiecărui teritoriu. Structura Podişului Vânători are caractere care pot fi asimilate unui monoclin, cu strate foarte slab înclinate spre NNV. Numărul de strate este în general de trei. Sectorul aparţine părţii nordice a structurii de dom Daia-Ţeline, bine conturat de structura de suprafaţă şi de prospecţiunile geofizice, mai ales la sud de cursul mijlociu al Şaeşului, sub forma unui branhiandiclinal cu axul longitudinal pe direcţia sud-nord. În perimetrul Podişului Vânători structura este aproape orizontală, în care se evidenţiază o singură boltire, uşoară şi redusă ca suprafaţă, cu apexul în Dealul Mănăstirii (554 m), fără reflexe, demne de semnalat, în relief.

În partea de vest a Podişului Vânători se schiţează în schimb, anticlinalul Sighişoara-Aurel Vlaicu, anticlinal care urmează direcţia NV-SE, iar în extremitatea estică are loc, de asemenea, o ridicare a stratelor corespunzătoare unui alt flanc de anticlinal, conturat la est de Valea Saschizului (pe aceeaşi direcţie), fiind primul care marchează diferenţa de stil tectonic dintre structura părţii interne a Bazinului Transilvaniei şi fasciculul de cute de la periferia depresiunii. Stratele prezintă o uşoară ridicare şi spre sud, spre zona de maximă bombare a domului Daia-Ţeline. Luând în calcul această conformaţie structurală şi corelând cu delimitarea naturală a unităţilor de relief mai coborâte, se poate afirma că Podişul Vânători prezintă o serie de trăsături geomorfologice specifice de sinclinal suspendat, mai ales într-un profil pe direcţie vest-est. Relieful Podişului Hârtibaciului se caracterizează prin dealuri înalte, cu altitudini maxime cuprinse între 600 m (în vest) şi 800 m (în est), cu o energie maximă care variază de la 150-200 m (în sud-vest) la 300-400 m (în nord-est), cu o fragmentare orizontală de 700 m (în sud) până la 500 m (în nord) şi cu o declivitate variabilă, cuprinsă în limite extrem de largi de la orizontalitatea cvasi-perfectă a terenurilor din luncile şi terasele râurilor, până la verticalitatea abrupturilor stâncoase, ocazionate de aflorările de roci dure (în special gresii).

Existenţa unor deosebiri morfogenetice, morfografice şi morfometrice în cuprinsul podişului a dus la delimitarea câtorva subdiviziuni. Regionarea Podişului Hârtibaciului este prezentată în literatura de specialitate destul de diferit de la o sursă la alta, atât în unele lucrări de sinteză, cât şi în studiile efectuate asupra diferitelor subdiviziuni ale acestuia, cu deosebire a compartimentului nordic (V. Gârbacea, 1964; V. Gârbacea, F. Grecu, 1983, 1984, 1994; V. Gârbacea, I. Mac, Cs. Hajdu, 1991), din această motivaţie rezultând anumite dificultăţi pentru rezolvarea acceptabilă a problemei, mai cu seamă dacă se are în vedere că cercetarea menţionată a urmărit, în primul rând, caracterele geomorfologice ale diferitelor subdiviziuni.

Având în vedere poziţia geografică şi creşterea altitudinilor de la aproximativ 600 m în marginea vestică până către 800 m în cea estică (800 m în Tufa Ciorii), apoi complexitatea privind alcătuirea geologică, direcţiile şi adâncimea fragmentării reliefului, modificările climatice, de soluri şi vegetaţie, modul de utilizare al terenurilor ş.a. la toate cele arătate fiind necesar de subliniat, de asemenea, că Valea Hârtibaciului se prezintă sub forma unui culoar bine pus în evidenţă, cu sate numeroase, obişnuit de tip adunat (cu varianta de sat compact), precum şi însemnate culturi de cereale şi întinse păşuni şi fâneţe, fapt care-i conferă calitatea de evidentă arie de discontinuitate între compartimentul nordic şi cel sudic al Podişului Hârtibaciului, se ajunge la concluzia că în cuprinsul acestei unităţi se pun în evidenţă trei compartimente: Culmea Beia (Dealurie Roadeşului), Podişul Hârtibaciului de Nord şi Podişul Hârtibaciului de Sud.

Culmea Beia, orientată NV-SE pe aproximativ 30 km, reprezintă un teritoriu bine conturat de culoarele înalte de pe aliniamentul Văii Paloş -Pasul Beia - Valea Archita şi Valea Fişer - Pasul Fişer - Valea Saschiz. Altitudinile frecvente sunt de peste 700 m. Se evidenţiază în cadrul acestei unităţi arealul cu glimee de la Saschiz, situat pe dreapta văii cu acelaşi nume. Podişul Hârtibaciului de Sud - se identifică cu întreg spaţiul dintre râul Hârtibaciu, Şaeş, Sachiz şi Valea Mare, precum şi cel drenat de unele văi scurte ce ajung direct în Olt. Se conturează, de la est spre vest, mai multe sectoare:
Dealul (Podişul) Ţeline-Grânari - teritoriu înalt de la obârşia văilor Hârtibaciu, Şaeş, Saschiz şi Valea Mare, cu formaţiuni sarmaţiene în structură anticlinală şi sinclinală; Dealurile Ticuşului - spaţiu bine conturat, situat între Valea Mare (în nord), Homorod (în est), Olt (în sud) şi Valea Felmer (în vest), cu depozite badeniene pe o fâşie din dreapta Oltului şi sarmaţiene pe cea mai mare parte a întinderii sale; Dealurile Rodbavului, întinse între văile Felmer şi Cincu, cu altitudini ce depăşesc 700 m (Dealul Movile - 705 m). Sectorul se caracterizează prin cu-noscutele alunecări de tip glimee de la Movile (cu o suprafaţă de 800 ha), precum şi prin apele de zăcământ gazei- fer sarmatic de la Rodbav; Dealurile Cincului (Bruiului) - încadrate de Văile Cincu (în est) şi Săsăuş (în vest), sunt modelate tot în formaţiuni sarmaţiene, cu altitudini de peste 600 m numai în câteva areale restrânse, maxima fiind înregistrată în Dealul Ciocârlia (695 m); Dealurile Făgetului (Culmea Mesteacănului) - se prezintă sub forma unei culmi prelungi, de aproximativ 40 km, orientată NE-SV. Relieful acestui sector este sculptat în formaţiuni sarmaţiene peste care au rămas două areale de depozite pannoniene, iar în sectorul sud-vestic au ajuns la zi argilele, gresiile şi mai cu seamă conglomeratele badeniene.

Podişul Hârtibaciului de Nord este special prezentat spre final deoarece în cadrul acestuia este încadrat Podişul Vânători, sector care corespunde perimetrului comunei Apold. Podişul Hârtibaciului de Nord este identificat cu spaţiul cuprins între Valea Târnava Mare (în nord) şi Valea Hârtibaciului (în sud), extins longitudinal pe mai bine de 60 km, de la culoarul Vişei până la Valea Saschiz. Se caracterizează printr-o complexitate evidentă: prezenţa structurii în domuri, ca toate formele de relief corespunzătoare; altitudini care nu depăşesc 700 m în est şi coboară la 60 m în vest; fragmentare relativ accentuată datorată numeroaselor văi ce s-au adâncit destul de uşor în depozitele friabile pannoniene. Aspectele menţionate conduc la separarea de la vest spre est, a patru sectoare:

Dealurile Vurpărului sunt delimitate de culoarul Vişei (vest), Valea Calva (nord), Hârtibaciul (est) şi cuesta de pe stânga Cibinului (în sud). Reprezintă un sector destul de înalt (Chicera Hamba - 675 m), acoperit aproape în totalitate cu formaţiuni pannoniene, cu excepţia a două fâşii înguste de sedimentar sarmaţian; Dealurile Şoalei sunt cuprinse între Culoarul Visei (în vest), Târnava Mare (în nord), Valea Moşna (în est) şi Valea Calva (în sud), sunt modelate în nisipuri şi argile (din sedimentar pannonian). Relieful din nord este adaptat domului Copşa Mică, iar în sud apare o simetrie tipică a reliefului. Eroziunea pe verticală este bine pusă în evidenţă în unele organisme torenţiale, favorizată de friabilitatea ridicată a sedimentarului din acest spaţiu, precum şi de nivelul de bază al celor două sectoare.

Dealurile Nou Săsesc (Dealurile Roandolei) sunt situate între Culoarul Târnavei Mari (în nord), Valea Şaeşului (în est), Valea Hârtibaciului (în sud) şi Valea Moşnei (în vest). Altitudinile depăşesc simţitor 600 m. Se remarcă domul Nou Săsesc, cu relief relativ asemănător celorlalte structuri din această categorie. Caracteristica litologică n-a favorizat alunecările de tip glimee, iar procesele actuale de versant sunt şi ele relativ limitate, urmare a unui grad destul de ridicat de împădurire. Dealul (Podişul) Vânători este cuprins între culoarul depresionar Saschiz-Buneşti şi Valea Şaeşului - izvoarele Hârtibaciului, unde predomină un relief de platou, aproape orizontal, cu uşoare denivelări în trepte. Acest relief se apleacă către Valea Târnavei Mari până în domeniul teraselor fluviatile, dezvoltate până la 110 m altitudine relativă. Pâraiele Dracului, Albeştilor, Hotarului şi Vânătorilor au disecat platoul structural prin văi adânci, înguste şi cu versanţi puternic înclinaţi, înălţimile cele mai mari se întâlnesc pe latura sudică (650-700m) şi scad uşor către nord, unde ating abia 400 m. Regiunea este acoperită cu păduri de foioase şi numai suprafeţe foarte restrânse sunt agricole. Aceste trăsături impun o fizionomie şi o funcţie geografică deosebită pentru Podişul Vânători, ceea ce îl distinge sub raportul peisajului din contextul larg al Podişului Hârtibaciului.

În cuprinsul Podişului Vânători se pot distinge trei subdiviziuni cu peisaje distincte, care se prezintă sub formă de fâşii orientate vest-est. Prima fâşie corespunde culoarului Târnavei Mari din acest sector. Culoarul cuprinde lunca şi terasele fluviatile (până la terasa de 120 m inclusiv). Lărgimea de aproximativ 3 km este normală, dar contrastează pregnant cu îngustarea de la Sighişoara. Relieful de terase este mai slab exprimat decât în alte regiuni ale Depresiunii Transilvaniei, ponderea fragmentelor de terase superioare luncii în totalul suprafeţei culoarului fiind destul de mică (subunitatea luncii ocupă cel puţin jumătate din lărgirea acestui culoar). Se poate deduce, astfel, o deplasare laterală (spre nord) relativ redusă a Târnavei Mari în timpul Cuaternarului. Au fost puse în evidenţă şi cartate şapte trepte de terasă la următoarele altitudini relative: 2-3 m; 8-10 m; 18-22 m; 30-35 m; 55 m; 70-75m; şi 110-120 m dispuse aproape în întregime pe versantul stâng. Asimetria văii este comparabilă cu cea a Târnavei Mari în aval de Sighişoara. Peste pietrişurile terasei de 120 m se observă depunerile de glacis: argile gălbui caracteristice, de câţiva metri grosime, inclusiv un orizont de sol fosil, care se poate compara cu solurile formate în condiţiile pedogenetice din timpul interglaciarului Mindel-Riss.

A doua subunitate este specifică Podişului Vânători. Prezintă două aspecte geomorfologice esenţiale: văile simetrice, consecvente, puternic adâncite în suprafaţa de podiş, şi existenţa pe interfluvii a unor suprafeţe plane extinse, uşor înclinate spre nord, spaţii care contribuie la crearea aspectului de podiş al acestei unităţi geomorfologice. Suprafeţe largi de pe interfluvii intersectează în unghi ascuţit stratele ponţiene, având înclinare spre nord, nu sunt suprafeţe structurale, ci constituie o prispă, toarte evidentă în relieful major, aproape continuă, pe marginea nordică a Podişului Hârtibaciului, începând de la Moreni-Vânători şi până la sud de Şeica Mare. Prin raportarea la ciclurile morfogenetice mai vechi, şi, respectiv, mai recente (terase fluviatile) se poate atribui acestei suprafeţe o vârstă romanian-pleistocenă, constituind un moment esenţial în evoluţia morfologică a acestui sector al Depresiunii Transivaniei. Modelarea s-a făcut deja în contextul distribuirii actuale a bazinelor hidrografice, mai exact, Târnava Mare îşi avea deja conturat taseul actual între tronsonul subcarpatic şi Copşa Mică, acest râu constituind nivelul de bază local pentru formarea pedimentului de vale, în condiţii morfoclimatice specifice perioadei menţionate.

Altitudinea relativă ale acestor suprafeţe, ceva mai mari decât în Dealurile Roandolei, ar putea fi explicate printr-o uşoară ridicare tectonică, pleistocenă, în Podişul Vânători. Înaintând spre sud, deşi altitudinile absolute cresc, spre cumpăna apelor dintre Târnava Mare şi Şaeş în mod surprinzător, văile se deschid în cursul lor superior. În loc ca energia reliefului să crească, pantele se reduc, apar şi o serie de aşezări (Naghiroc, Şapartoc, Vulcan), relieful permiţând valorificarea agricolă a acestor terenuri. Modificările peisajului geomorfologic şi geografic sunt datorate şi schimbărilor litologice, în această fâşie predominând argilele şi marnele sarmaţiene, uşor de modelat, supuse în mod continuu proceselor de versant, de unde rezultă pantele relativ reduse ale acestor dealuri. Este evidentă schiţarea unei depresiuni subsecvente prin conjugarea proceselor de denudaţie.

Referindu-ne strict la cadrul natural din spaţiul teritoriului administrativ al Apoldu-lui, se evidenţiază lunca Şaeşului, mai largă în zona de confluenţă cu afluenţii săi şi îngustată în chei în aval de localitatea Şaeş. De altfel pe acest sector de chei (Şaeş-Sighişoara), malul stâng reprezintă o frunte de cuestă care mărgineşte Podişul Vânători. Pe parte stângă a Şaeşului şi-au făcut loc câteva bazinete ale unor afluenţi subsecvenţi. Se identifică suprafaţa de 650-680 m, sub formă punctuală, martori structurali din suprafaţa înaltă (Dealul Doi - 662 m; Dealul în Faţă - 689 m; Dealul Saschiz - 642 m; Dealul de Nisip - 658 m; Dealul Biromului - 707 m; Dealul Apold - 647 m). Această suprafaţă este încadrată de nivelul pedimentului (550-600 m) şi spre versanţi se continuă cu suprafeţe structurale. Versanţii sunt reduşi uneori la nişte abrupturi structurale. Sunt prezente frunţi de cuestă (limita sud-estică a Dealului de nisip; limita sudică a Dealului Pisicilor, limita vestică a Dealului Roţ). O suprafaţă din teritoriul administrativ al comunei Apold este ocupată de versanţi de alunecare, de tip glimee. Zona de alunecări de la Şaeş este cea mai vastă din ţară, cea. 15,5 km2, având o lungime, pe axa longitudinală, paralelă cu linia de desprindere - 5 km, iar în sens transversal se întinde pe aproximativ 3,5 km. Zonele de alunecări de tip glimee sunt despădurite, limita superioară a suprafeţelor de alunecare corespunde cu limita pădurilor. Este de semnalat prezenţa stânilor în prima depresiune longitudinală cuprinsă între masa alunecată şi abruptul rezultat în urma deplasării de teren. Formele pozitive de relief sunt alcătuite aproape întotdeauna exclusiv din formaţiuni permeabile (mai ales nisipuri şi gresii), deci roci care nu reţin apa, în timp ce solul depresiunilor este mai umed deoarece aici stratele impermeabile (care nu constituie patul de alunecare) se află la mică adâncime (uneori 1-1,5 m). Referitor la vârsta alunecărilor, se individualizează o fază în boreal sau în prima parte a timpului călduros post glaciar. O altă fază mai veche este poziţionată la sfârşitul glaciaţiunii Wiirm. Se poate pune însă şi problema unor faze de alunecări prewurmiene.

Relieful teritoriului analizat se află sub incidenţa multor agenţi modelatori şi procese, dintre care predominante sunt cele de eroziune, majoritatea cu efecte economice negative şi de acumulare. Intensitatea proceselor de modelare actuală, ca şi timpul şi ritmul de acţiune al acestora sunt determinate de următorii factori locali: tipul de relief, litologie şi structura suport, caracteristicile elementelor climatice, natura şi densitatea vegetaţiei, specificul şi intensitatea activităţilor de factură social-economică. Toate categoriile de agenţi şi procese determinate climatic şi litologie au conlucrat în modelarea acestui spaţiu. Satele comunei Apold s-au poziţionat într-o formă compactă în cadrul luncii Şaeşului sau al afluentului, pârâul Vulcan. Apoldul este poziţionat în zona de vărsare a Văii Zmeurii în râul Şaeş, o zonă de luncă puţin lărgită, încadrat de Dealul Apold (646 m) şi Dealul Pădurea Apold' (594 m), localitatea se prezintă ca un adevărat bastion, ale cărui porţi sunt apărate de zonele mai impunătoare ale abrupturilor structurale. Daia, este plasată spre zona de obârşie a râului Şaeş, la adăpostul frontului de cuestă din Dealul Pisicilor. Împrejurimile sudice ale localităţii Daia sunt domoale, fapt care a favorizat folosirea terenurilor ca arabil.

Localitatea Şaeş poartă numele râului în a cărui lunca s-a poziţionat. Are o formă alungită, parcă un postament de interpunere pădurile de Pe Creastă şi La Vii şi zona enormă de alunecări de teren de tip glimee, zonă folosită totuşi ca arabil sau fâneaţă. Vulcanul ocupă microbazinetul văii subsecvente Vulcan, zona fiind închisă în partea de vest de pădurile de pe Dealul Chesel. Prin intermediul drumurilor comunale comunică şi cu Apoldul, dar şi cu Sighişoara şi Şapartoc, fapt care denotă polaritatea atât în interior, spre centrul de comună, cât şi spre exterior.

Top

Clima

Teritoriul administrativ al comunei Apold este situat în apropierea paralelei de 46°, (46°07 latitudine nordică), ceea ce-l încadrează în zona tipică a climei temperate, cu caracteristici moderate, specifice zonei de dealuri cu păduri şi a culoarelor. Înclinarea şi expoziţia pantelor, adâncimea şi lărgimea văilor, diferenţele locale de altitudine sunt principalii factori microgeografici (microgeomorfologici) care conduc spre diferenţieri locale microclimatice. Aceste diferenţieri sunt şi rezultatul influenţelor climatice în regiunile naturale învecinate. Regimul temperaturii aerului se caracterizează prin valori medii anuale în jur de 8-9°C. Limita nordică a izotermei de 9°C corespunde aproape în totalitate cu delimitarea nordică a teritoriului comunei Apold. Circulaţia (canalizarea) maselor de aer dinspre vest pe culoarul Târnavei Mari, o adevărată cale de pătrundere spre centrul Depresiunii Transilvaniei, explică valorile ridicate ale temperaturii aerului, valori de +8,2°C media anuală înregistrată la Sighişoara.

Urmărind mersul anual al temperaturilor medii lunare, se constată că în sectorul de podiş, luna cea mai rece este ianuarie, iar luna cea mai caldă este iulie. Valorile medii înregistrate în luna ianuarie sunt în jurul valorii de -3°C şi -5°C (Sighişoara -4,3°C), iar valorile medii ale lunii iulie sunt între +18°C şi +20°C (Sighişoara +18,7°C). Media temperaturilor în funcţie de anotimp are primăvara valori între +7°C şi +9°C, datorate invaziilor maselor calde dinspre vest. Vara, media anotimpuală se încadrează între +16°C şi -rl9°C (Sighişoara +18,7°C). Toamna, temperaturile aerului scad, înregistrându-se o medie de +7°C şi +10°C. Iarna are valorile cele mai scăzute - 3°C şi - 6°C. Cele mai mari creşteri de temperatură de la o lună la alta se produc între lunile martie şi aprilie. Temperatura maximă absolută a fost de 38,1°C (înregistrată în 7 august 1946 la Sighişoara), iar temperatura minimă a fost de -31,4°C (înregistrată tot la Sighişoara în data de 13 ianuarie 1943).
Aceste valori sunt deosebit de importante deoarece ele precizează limitele de oscilaţie termică de pe teritoriul studiat. Numărul anual al zilelor cu îngheţ este, în medie, de 110-130 zile. Numărul zilelor de vară oscilează între 65-90 zile.

După cum se ştie, pentru agricultură şi silvicultură o mare însemnătate practică au alte caracteristici ale regimului termic, cum sunt datele medii de trecere ale temperaturilor medii zilnice prin anumite praguri; durata intervalului cu anumite temperaturi medii zilnice, sumele temperaturilor medii zilnice care depăşesc anumite valori; frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi caracteristice etc. În strânsă dependenţă de aceşti indicatori termici sunt diversele caracteristici fenologice ale vegetaţiei agricole şi forestiere. Toţi aceşti indici termici în repartiţia lor teritorială indică un regim călduros care favorizează culturile termofile (inclusiv-viţa de vie) şi o serie de culturi agricole cu exigenţe termice mai moderate (grâu, orz, legume) sau mai reduse (cartof, ovăz) şi diverse specii forestiere de foioase termice moderate (gorun, carpen etc) sau scăzute (fagul etc).

Regimul precipitaţiilor atmosferice în aria de podiş (Podişul Vânători) aflată în imediata apropiere a sectorului de culoar al Târnavei Mari, cu interferenţe directe prin intermediul culoarului Şaeşului, beneficiază de un climat temperat moderat. Cantităţile medii anuale de precipitaţii au valori de cca. 700 mm. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii cad la sfârşitul primăverii şi începutul verii. Media de vară oscilează între 80-110 mm. La polul opus al precipitaţiilor se află iarna, media fiind marcată prin valori cuprinse între 20-50 mm. Cele mai uniforme cantităţi de precipitaţii cad în timpul toamnelor, când mediile lunare sunt limitate între 40-60 mm. Cantităţile maxime de precipitaţii căzute în 24 ore au fost de 67,5 mm (înregistrate în 11 septembrie 1946 la Sighişoara). Frecvenţa zilelor cu precipitaţii este de 110-130 zile. Data medie a căderii primei ninsori este în jur de 30 noiembrie, iar data medie a căderii ultimei ninsori este cuprinsă între 20 martie şi 1 aprilie. În consecinţă, numărul mediu de zile cu ninsoare este de 20-30 zile. Stratul de zăpadă se menţine 60-80 zile. Dintre elementele regimului higrometric este foarte importantă umezeala relativă care influenţează transpiraţia vegetaţiei, evaporaţia apei din sol şi de pe vegetaţie, procesele radiative, procesul de formare a norilor etc. Umezeala relativă medie anuală înregistrează 45% iarna şi 5-10% vara. Amplitudinea variaţiei anuale a umidităţii relative are valori scăzute între 10-15%. În mersul anual se constată un minim în luna aprilie şi unul în luna iulie, maximul principal în luna decembrie şi secundar în iunie când creşte frecvenţa zilelor cu ploaie. Nebulozitatea medie anuală este de aproape 6; iar în iulie înregistrează 5-7. Numărul mediu anual al zilelor cu cer senin este de peste 100 zile, iar cel de zile acoperite de 120-140 zile.

Regimul vânturilor marchează, în general, o predominare a vânturilor de vest (NV,V,SV). Zidul Carpaţilor reprezintă o barieră faţă de vânturile anticiclonale reci dinspre est (Crivăţul). Se resimt curenţi locali dinspre Munţii Harghitei. O pronunţată acţiune de canalizare a vânturilor, atât a celor dinspre est, cât şi cele dinspre vest exercită culoarul Târnavei Mari, unde roza vânturilor marchează o accentuată concentrare a frecvenţei pe direcţia E-V, cu care concordă şi orientarea acestui culoar. Viteza vântului este determinată de direcţia principală de bătaie a acestuia şi de condiţiile locale de adăpostire aerodinamică. Viteza vântului este determinată de 2,3 m/s (din sectorul NV în Sighişoara). Cele mai frecvente vânturi cu viteze ridicate apar în luna februarie şi ţin, cu intermitenţe, până la sfârşitul verii. Vitezele mai scăzute sunt caracteristice toamnei şi începutului iernii, cu valori de 0,6-0,8 m/s.
În concluzie, se poate spune că faţă de tiparul climatic general, temperat moderat, caracteristicile reliefului (altitudine, pantă, expoziţie, morfologie), ale vegetaţiei (formaţiuni erbacee sau forestiere) şi, în subsidiar, hidrografia şi intervenţia omului au permis identificarea a următoarelor categorii de topoclimate: de vale largă, de versant, de defileu, de platou, forestiere.

Topoclimatele de versant sunt definite şi controlate de expoziţia şi gradul de înclinare al suprafeţelor suport. În cadrul lor predomină versanţii cu înclinări medii de 20-30% şi expoziţie sudică, sud-estică şi sud-vestică. Aspectele care definesc multitudinea topoclimatelor de versant se vor reflecta direct asupra componenţei şi densităţii covorului vegetal, şi în special, în modul de organizare antropică a acestor suprafeţe. Topoclimatele de vale largă, răspândite la nivelul culoarului Târnavei Mari, se definesc prin prezenţa suprafeţelor plane sau cvasiplane şi prin influenţele microclimatice induse de vecinătatea cursului de apă principal: creşterea umidităţii aerului şi solului, creşterea contrastelor termice şi apariţia mai frecventă a cetii. Topoclimatele de defileu sunt reprezentate prin îngustarea de la Şaeş - Sighişoara şi reprezintă o categorie interferenţă între topoclimatele de vale largă şi cel de vale îngustă. Topoclimatul de platou caracterizat prin valori relativ ridicate ale insolaţiei, prezenţa unui covor vegetal erbaceu şi a unor suprafeţe cvasiplane sau cu mici accidente de relief.

Vegetaţia componentă marcantă a oricărei topoclimat, în cazul celor forestiere, este determinantă pentru caracteristicile acestora. Se remarcă prin insolaţie şi iluminare reduse şi, implicit, un regim termic moderat, temporizarea optimă a absorbţiei apei din precipitaţii de sol, o anumită omogenitate şi caracterul remanent al stratului de zăpadă, raporturi chimice şi dinamice favorabile ale componentelor aerului atmosferic.

Top

Apele

Apa, componentă esenţială a mediului, este reprezentată în cadrul comunei Apold prin reţeaua de râuri care străbate teritoriul şi prin care apele freatice şi de adâncime cantonate în depozitele moi ale terenurilor sedimentare neogene. Geneza şi evoluţia componentelor hidrogeografice stau sub incidenţa elementelor cu rol în hidrogeneză: clima, relieful, roca, solul, vegetaţia, şi, mai nou, factorul antropic. Apele subterane sunt cantonate în depozitele mio-pliocene şi cuaternare. Stratul acvifer este bine reprezentat la nivelul luncii râului Şaeş şi pătrunde adânc pe văile afluenţilor (Valea Zmeurei, Vulcanul, Valea Lenoheş etc). Debitul şi calitatea lor sunt condiţionate de compoziţia granulometrică a depozitelor. Adâncimea obişnuită a apelor freatice din lunci este de 1-5 m, dar este influenţată de nivelul apei din râuri. Apele freatice constituie principala sursă de alimentare cu apă potabilă.

Apele de adâncime - răspândite sub nivelul schimbului activ, slab influenţate de apele superficiale, dependente în mică măsură de condiţiile climatice, iar din punct de vedere morfologic fiind ape de stratificaţie (sub presiune hidrostatică), cu orizonturi frecvent mineralizate, fiind legate de depozitele sedimentare neogene În general, apele de adâncime sunt puţin exploatate şi au grad mare de mineralizare. Reţeaua de ape curgătoare este tributară râului Târnava Mare. Toate pâraiele, văile sunt colectate de râul Şaeş, principalul colector din cadrul teritoriul comunei Apold. Râul Şaeş are o lungime de 32 km şi străbate comuna din punctul cel mai sud-estic până la ieşire, în zona de nord-vest. Bazinul râului Şaeş, cu o suprafaţă de 122 km2, se identifică aproximativ cu suprafaţa administrativă a comunei Apold. Cursul râului Şaeş are traiectorii confuze: de la izvoare are o traiectorie dreaptă spre nord, apoi în dreptul localităţii Daia, coteşte brusc spre vest. La Apold se creează un mic defileu în formă de "S", iar apoi sub forma unui arc de cerc se îndreaptă spre nord unde în zona oraşului Sighişoara se varsă în Târnava Mare. Elementele de detaliu ale reţelei hidrografice specifice teritoriului comunal sunt toate afluenţi ai Şaeşului. Aceste cursuri au 3-4 km lungime maximă, regimuri hidrice marcate de maxime de primăvară. Toate aceste ape curgătoare fac parte din grupa râurilor autohtone, ape curgătoare mici, scurte şi cu regim de scurgere semipermanentă şi chiar temporală.

Top

Vegetaţia

Vegetaţia este condiţionată de o serie de factori, fizico-geografici îndeosebi, dar în mare măsură şi umani. Vegetaţia, în cadrul teritoriului comunei Apold se încadrează în regiunea holarctică, subregiunea euroasiatică siberiana, domeniul central european. Pe întreg teritoriul studiat se întâlneşte vegetaţie caracteristică pentru dealuri şi podişuri, subzona pădurilor mixte, de gorun şi fag. Zona pădurilor amestecate de gorun (Quercus petraea) şi fag (Fagus silvatica) este situată în partea nord-estică a Podişului Hârtibaciului. Aici este caracteristică alternanţa pădurilor de gorun şi fag pure. Pădurile de gorun sunt localizate, de regulă, pe versanţii sudici şi vestici, precum şi pe culmile plane, adică pe terenurile care, în general, sunt mai însorite (mai luminate, mai încălzite, cu amplitudini termice mai mari) şi mai uscate. In unele situaţii de trecere se formează şi păduri amestecate de gorun şi fag, sau de gorun, fag şi alte specii de foioase. Pădurile de fag s-au dezvoltat pe versanţii nordici şi estici, pe porţiuni inferioare (mai umbrite) ale versanţilor sudic şi vestic, în fundul vâlcelelor, pe culmile înalte de peste 600 m, în general în locuri cu microclimat mai răcoros şi mai umed, corespunzător temperamentului de umbră al fagului. Se observă o tendinţă pronunţată de substituire a gorunului cu fag, care aici este un element invadat, pătruns în subzona gorunului dinspre subzona fagului din cadrul Subcarpaţilor Odorheiului şi Munţii Harghitei. Se găsesc zone de deal în care gorunul, dar şi fagul, se asociază cu stejar {Quercus robur), carpen {Carpinus betulus), tei (Tilia), paltin (Acer pseudoplatanus), frasin (Fraxinus excelsior), ulm (Ulmus campestris) şi alte esenţe tari de foioase. Dintre acestea, mai importante ca proporţie de participare, sunt stejarul pedunculat şi carpenul.

Pădurile de gag sau cele în care predomină fagul sunt păduri umbroase, alcătuite de obicei din stratul arborilor şi stratul inferior (de la sol). Stratul de arbuşti lipseşte sau este slab reprezentat în luminişuri. Stratul de arbori este reprezentat aproape exclusiv de fag, sau în amestec cu gorun, paltin (Acer pseudoplatanus), cireş păsăresc (Cerasus avium), tei (Tilia cordaîa, Tilia platyphyllos), ulm (Ulmus foliacea), frasin (Fraxinus excelsior) etc. Producţia de masă lemnoasă variază de la producţii de 300 m3/ha la 100 ani (producţie considerată slabă) la valori de 500-600 m3/ha la 100 ani. Printre puţinele specii de arbuşti întâlnite în făgete sunt vornicerul (Evonymus europaea), socul roşu (Sambucus racemosa), caprifoiul (Lonicera xylosteum), alunul (Corylus avellana), lemnul câinesc (Ligusîrum vulgare) etc. Stratul inferior, al ierburilor şi al subarbuştilor, este de obicei bine dezvoltat şi reprezentat de specii acidofile şi plante de mull.

Pădurile de amestec nu sunt atât umbroase ca cele de fag. Totuşi, stratul de arbuşti este slab dezvoltat. Se întâlnesc alunul, lemnul râios, sângerul, socul etc. Printre plantele agăţătoare se găseşte iedera. Stratul inferior al acestor păduri este format din aceleaşi grupe ecologice de plante ca şi în făgete: flora de mull, flora acidofilă şi flora de graminee. Muşchii sunt rari. Producţia de masă lemnoasă a acestor tipuri de păduri este redusă (250-300 m3/ha la 100 ani).

Vegetaţia ierboasă este reprezentată prin pajişti de păiuşcă (Agrostis tenuis). Alături de aceasta se găsesc păiuşurile (Fesîuca sulcata, Festuca pseudovina, Festuca valesiaca), bărboasa (Batriochloa ischaemum), tătăneasă (Symphytum cordatum), urzică moartă (Lamium galeobdolon), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides), vinariţă (Asperula odorata), sugar (Salvîa glutinosa) etc. În zona de luncă, pe lângă râul Şaeş, ca urmare a unor condiţii ecologice diferite, datorate inundaţiilor periodice, nivelului ridicat al apelor freatice, şi a umidităţii mai mare a aerului sunt întâlnite specii specifice acestor areale: salcia (Salix alba, Salix purpurea), arini (Alnus incana), plopi (Populus alba) ş.a., fâneţe mezo sau higrofile, stuful (Phragmites communis), papura (Tripha), podbalul (Petasites albuş), coada-calului (Equisetum maximum) şi rogozul (Carex).

Top

Fauna. Din punct de vedere zoogeografic - ca şi fitogeografic -teritoriul localităţii Apold se încadrează în provincia dacică (central-europeană). Etajul faunei de deal şi podiş este reprezentat, în principal prin biotopurile pădurilor şi ale domeniului forestier stepizat în care se întâlnesc: iepurele (Lepus europacus), căprioara (Capreolus capreolus), veveriţa, nevăstuica (Mustela nivalis), pârşul (Glis glis), şoarecele gulerat (Apodemus tauricus), orbetele sau căţelul pământului (Spalax leucodon transsylvanical) etc; dintre păsări, ciocănitoarea (Dryobates major), gaiţa (Garrulus glandaris), gaia (Milvus milvus), pupăza (Upupepops), turturica (Streptopelia turtur), porumbelul gulerat (Columba palumbus), cinteza (Fringilla montifringilla), grangurele (Oriolus oriolus), cucul (Cuculus canorus) etc. Biotopul apelor curgătoare specifice zonei de podiş cuprinde diverse specii de peşti, printre care scobarul (Chondrostoma nasus) este specia dominantă alături de clean (Leuciscus squaluis), mreana (Barbus barbus), obleţul (Alburnus alburnus), boarţa (Rhodeus sericeus amarus), porcuşorul de nisip (Gobio kessleri); apoi raci (Astacus), moluşte şi alte nevertebrate. Asociaţiile faunistice şi vegetale trăiesc în strânsă interdependenţă.

Top

Solurile. Solul - este formaţiunea naturală cea mai recentă de la suprafaţa litosferei şi reprezintă expresia interacţiunii dintre celelalte componente ale complexului landşaftic (în special, roca, clima şi vegetaţia ca principali factori pedogenetici) - joacă un rol economico-geografic major, care rezidă în funcţiunea sa ca factor ecologic de bază pentru vegetaţia agricolă şi forestieră, respectiv, ca mijloc de bază în producţia agricolă şi forestieră. Solul este reprezentat printr-o succesiune de straturi (orizonturi), care s-au format şi se formează permanent prin transformarea rocilor şi materialelor organice, sub acţiunea conjugată a factorilor chimici, fizici şi biologici, în zona de contact a atmosferei cu litosfera. Solul se extinde pe verticală de la suprafaţa uscatului şi până la roca dură sau materialul parental, putând varia de la câţiva centimetri până la mai mulţi metri.

Podişul Hârtibaciului are o fizionomie edafică împestriţată rezultată din alternanţa câtorva tipuri de soluri zonale şi intrazonale. Astfel, pe fondul general al solurilor zonale, predominante, reprezentate prin soluri brune de pădure tipice şi podzolite, inclusiv podzoluri secundare şi care corespund condiţiilor pedogenetice generale din aceste teritoriu, se intercalează, în arii mai mult sau mai puţin continue şi în proporţii subordonate, tipuri de soluri intrazonale reprezentate prin pseudorendzine, soluri negre, de fâneaţă umedă, soluri aluviale, etc. Calitativ, se remarcă şi printr-o fertilitate mai ridicată solurile brune de pădure tipice, iar dintre cele intrazonale pseudorendzinele, solurile negre de fâneaţă umedă şi solurile aluviale. Solurile zonale sunt reprezentate prin soluri brune de pădure-tipice şi podzolite-şi prin podzoluri secundare, cu alte cuvinte, prin seria genetică a podzolirii secundare.

Solurile brune de pădure-tipice şi podzolite (în diferite grade) -reprezintă formaţiunile edafice predominante şi cele mai caracteristice pentru Podişul Hârtibaciului; ele exprimă în modul cel mai reprezentativ acţiunea legii zonalităţii geografice a solurilor din aria acestui podiş, fiind legate genetic de o zonă hipsografică deluroasă (600-800 m altitudine), destul de umedă (600 -700 m precipitaţii anuale) şi cu păduri de foioase (gorun, etc). Solurile brune de pădure tipice, ca şi cele slab podzolite (degradate textural), sunt legate genetic de substrate litologice bogate în argilă şi carbonat de calciu, fiind formate mai ales în cuprinsul faciesurilor argilo-marnoase, în faciesul grezos aceste soluri se întâlnesc excepţional, numai acolo unde frecvenţa alternanţelor de şisturi argilo-marnoase cu gresii este mai mare. Solurile brune de pădure podzolite în diferite grade sunt formate pe substrate litologice alcătuite predominant din gresii şi nisipuri semiconsolidate ponţiene şi sarmaţiene), precum şi pe luturi de terasă (nisipurile şi gresiile dezagregate fiind uşor permeabile, sunt repede decalcarizate de către apa de infiltraţie; prin pierderea carbonatului de calciu di liantul gresiilor şi nisipurilor, debazificarea complexului argilo-humic nu mai poate fi împiedicată şi solul evoluează astfel uşor şi repede în direcţia podzolirii de degradare). În general, solurile brune de pădure au un profil slab diferenţiat (cel mai puţin diferenţiat la varietăţile tipice), colorat brun sau brun-gălbui, cu nuanţe mai închise în orizontul superior din cauza prezenţei humusului.

Descompunerea litierei de pădure este asigurată de ciuperci şi mai rar de bacterii, cu formare de acizi humici şi mai puţin fulvici. Alterarea mineralelor este înaintată, dar nu violentă, cu formare de argilă prin eliberarea în cantităţi limitate a silicei şi a oxizilor de fier, parţiali levigaţi în următorul orizont, parţiali rămaşi la suprafaţă, dar mascaţi aici de cantitatea mare de humus. Aceste soluri se caracterizează printr-o fertilitate destul de ridicată (mai ales varietăţile tipice) şi în condiţiile unei umeziri suficiente (care, de altfel, e caracteristică pentru zona lor) pot da recolte satisfăcătoare la diferite culturi - cerealiere, tehnice, legumicole, furajere, pomicole şi chiar viticole.

Podzolurile secundare, reprezentând un stadiu mai avansat de podzolire (degradare texturală) a solurilor brune de pădure, sunt răspândite în arii discontinue, în asociere cu solurile brune de pădure tipice şi podzolite, pe întreg cuprinsul Podişului Hârtibaciului. Genetic ele sunt legate de condiţii climatice şi biotice asemănătoare cu cele ale solurilor brune de pădure, însă de un relief mai atenuat-orizontal sau puţin înclinat - cu drenaj extern slab şi de substraturi litologice puternic alterate, reprezentate aici mai ales prin faciesuri nisipo-gresoase (dezagregate decalcarizate de apa de infiltraţie) şi luturi de terasă; din această cauză ele sunt mai frecvente în jumătatea nord-vestică a podişului (între Hârtibaci şi Târnava Mare) unde sunt larg dezvoltate depozitele de nisipuri şi gresii ponţiene precum şi depozitele loessoide din terasele largi ale Târnavei Mari. Podzolurile secundare au proprietăţi fizice defavorabile (lipsă de structură, aeraţie slabă, stagnarea apei) precum şi o rezervă redusă de substanţe nutritive, de aceea, pentru ridicarea fertilităţii lor este necesară aplicarea îngrăşămintelor (în special organice).

Solurile intrazonale sunt reprezentate, în principal, prin pseudorendzine, soluri negre de fâneaţă umedă şi soluri aluviale. Pseudorendzinele, aparţin clasei moli solurilor. Sunt formate pe substrate litologice bogate în carbonat de calciu (marne, argile marnoase), sunt cele mai răspândite soluri intrazonale din Podişul Hârtibaciului, ocupând suprafeţe considerabile mai ales în zona depozitelor sarmaţiene (cu vaste aflorimente de marne şi argile marnoase) din partea sud-estică a podişului. Locul lor predilect sunt versanţii, cu înclinări moderate (treimea lor superioară) cu izvoare de coastă şi microrelief de alunecări. De altfel, referindu-ne la acest din urmă aspect, atât de întâlnit în zona localităţii Şaeş, trebuie să menţionăm că cele mai ample fenomene cu alunecări de teren se întâlnesc pe soluri de tip pseudorendzine. Substratul argilos fiind cel care favorizează, la anumite umidităţi, glisarea materialului pe pante, uneori aceste procese capătă o mare amploare, cu dislocări de zeci de hectare cu livezi, drumuri sau perimetre construite. Pseudorendzinele, deşi formate în arealul unde de regulă procesele pedogenetice, sunt orientate în direcţia lesivării, debazeificării, acidifierii şi podzolirii, datorită materialului parental, reprezentat de argile, manifestarea unor asemenea fenomene este mult încetinită. Humificarea este activă şi cantitativ humusul este bine reprezentat, fiind alcătuit din acizi humici saturaţi în calciu, contribuind astfel şi la o bună structurare a solului. Formarea şi păstrarea unei cantităţi mari de humus se datorează prezenţei coloizilor de argilă în cantitate mare în sol.

Solurile negre de fâneaţă umedă (soluri pseudorendzinice de fâneaţă), foarte caracteristice pentru întreg Podişul Târnavelor, apar de obicei în complex cu pseudorendzinele, ca urmare a identităţii condiţiilor de solificare şi se întâlnesc insular, sub formă de petece în special în partea inferioară şi mijlocie a versanţilor sau în porţiunile concave ale acestora acolo unde apar izvoare. Structura solurilor negre de fâneaţă umedă este slab dezvoltată, friabilă, rolul de liant jucându-1 nu atât calciul, cât aluminiul şi fierul. Humusul este prezent într-o cantitate mare. Solurile aluviale sunt răspândite în luncile principalelor ape curgătoare care udă Podişul Hârtibaciului, precum şi în luncile, deşi mai înguste totuşi destul de dezvoltate, ale unor afluenţi ai acestora. Ele prezintă diferite grade de solificare, începând de la aluviunile recente, nesolificate, din albiile minore şi din zonele cu inundaţii foarte frecvente din albiile majore, până la solurile aluviale de înţelenire cu o anumită conturare a procesului de solificare situate în zonele supuse mai rar inundaţiilor, şi până la solurile aluviale de tranziţie spre diferite tipuri. Solificarea, în cazul solurilor de luncă, s-a putut manifesta doar atunci când procesul aluvionarii a stagnat, orice aport ulterior de material însemnând practic un nou ciclu de sedimentare. Profilul solurilor de luncă păstrează, în general, caracterul stratificaţiei, a aluviunilor pe seama cărora s-a format. Bioacumularea şi implicit consolidarea primului orizont s-a realizat printr-un aport aluvionar îndelungat, de vârstă milenară.

Top

Extras din "Comuna APOLD Studiu monografic complex"
Nicolae Edroiu (coordonator) , Mariana Pintilie, Dorin Pintilie, Valentin Orga, Cosmin Budeancă, Bogdan Iacob
Editura EURODIDACT, Cluj Napoca 2003, ISBN 973-86147-9-1